A fi sau...

  Am ieşit de la facultate. E ora 19:30. Afară e multă lume, pentru că suntem două universităţi una lângă alta şi la ora asta toată lumea merge acasă. Felinarele sunt obosite, poate mai obosite decât mine, din fier negru şi vechi.
  Merg singură. Merg spre metrou, ca să iau trenul spre casă. În aer se aud zâmbete zgomotoase, fum de ţigară, miros de parfum scump şi de oameni ieftini, conversaţii, de cele mai multe ori fără sens, stupide, îmbibate cu prostii şi cu dorinţe perverse, pentru că toata lumea se gândeşte "cum s-o f#t pe aia sau pe ăla", sau că se apropie ziua operaţiei de schimbare a sexului (pentru că se simte mai mult bărbat decât femeie, - ce probleme au unii, nu?), sau cât de mult artificial şi-a băgat în corp. 
    Suntem o societate pusă în genunchi de propria prostie. Fără principii, fără moravuri - noi facem în fiecare zi acelaşi lucru, gândind că cândva, "mâine", într-un viitor care nu ştiu când va veni, voi avea de toate. Chiar aşa? Dar ce fac cu "azi"? Aş fi gata să mor azi? Am făcut eu ceva frumos, cât de mic şi neînsemnat, pentru un alt om, de exemplu?
  Lumea e cufundată în euforie, în disperare şi haos, incapabilă să-şi gestioneze şi să-şi rezolve crizele. Acelaşi traseu în fiecare zi, timp de ani de zile. Roboţi reci, programaţi  în acelaşi fel. Tindem spre o viaţă influenţaţă de "idolii" noștri, care ne bagă pe gât standarde, pe care le înghiţim neapărat, pentru că suntem atât de goi... Şi

consumăm, consumăm, consumăm... sugem pământul şi pe noi înşine. Şi murim nefericiţi: pentru că nu am acordat destul timp oamenilor de lângă noi, fiind prea ocupaţi de "viaţa ideală" spre care tindem. Viaţa e acum! E aici! Nu e maine, nu! Mergi şi oferă o îmbrăţişare unui orfan, pentru că el gândeşte la cât de fericit ar fi dacă ar avea dragoste, dacă ar avea un om pe care să-l iubească şi să-i şteargă lacrimile...
  În tren mă uitam la oamenii din jur. Toţi trişti, obosiţi, storşi...
Mă gândeam cât de bine îmi era acasă. Mama le rezolva pe toate, iar eu mă credeam deja prea matură pentru a mai sta  pe loc: voiam să plec. Să "fac ce vreau", să mă educ şi să mă comand singură. Ei bine, am plecat. Sunt aici, la sute de kilometri. Mă simt mai copil ca niciodată, incapabil să le facă faţă atâtor presiuni.

-Mamă, unde m-ai lăsat? Sunt atât de copil. Ia-mă acasă, vreau să-ţi plâng în braţe.

virgulă,

  Am uitat de atâta timp să scriu. Să mă am doar pe mine și să sufer  în singuratatea mea imaginabilă. Și  îmi plăcea atât de mult s-o fac - să mă am și să gândesc ore în șir la nimic.

Azi nu mai am ore pentru nimicuri. Azi nu mai am ore pentru nimic.

 Azi nici eu nu mai știu cine sunt. Azi nici măcar singuratatea nu mai e imaginabilă.
Când plângi și nu mai are cine-ți șterge lacrimile, dimineața,  înainte sa-ți bei cafeaua.

Tu să nu pleci dimineața devreme. Tu, te rog, să mă strângi  în brate, așa cum marea  îmbrațișează malurile, si să mă trezești mereu la viață. Așa rece și sărată cum e. Tu să-mi fii soarele,  în lumina căruia pescărușii plutesc. Și se simt atât de ușori... Eu de ce nu mă simt? Eu chiar trebuie să cresc? Acum? Dar de ce? Eu vreau să plâng ca un copil și să obțin tot ce vreau. De ce nu se poate?

Să respir aerul de acasă. Să ridic capul spre cerul meu nocturn plin de stele, care nu e același nicaieri în lume. Să-i strâng pe toți  în brațe și să mă  întorc  într-un oraș de umbre. Orașul care e viața mea de "om mare".
Și cât de mult nu m-aș zbate, cămașa mă strânge și mă obligă să îmbrac alta.
Dar eu n-o vreau... eu o să hoinăresc goală.

diabolic scrum.

  Sunt femeie. Miros a liliac. Am o mie de defecte, o mie de frici, o mie de stângăcii. Sunt rea. Am o mie de răni, care au uitat să doară. Sunt perfecţionistă. Tind să fiu...
Iubesc romanele de dragoste siropoase.Călătoriile. Filmele cu mult sex. Muzica clasică. Tequilla şi dansurile până dimineţa. Uneori...

Îmi place să fiu iubita şi amanta ta. Să fiu laitmotivul tău, metafora ta, hiperbola ta.

  Nu sunt femeie. Ceea ce sunt eu nu are gen şi nici definiţie finită. Sunt copil. Copil care încă se mai teme de întuneric. Copil ce poate sta să analizeze câteva ore un muşuroi de furnici. Şi femeie ce nu poate analiza câteva cuvinte. Sunt copilul indiscret în viaţa rândunicilor. Şi femeia căreia prea puţin îi pasă de problemele lumii. Sunt copilul căruia îi place să se joace de-a mama şi de-a tata. Şi femeia care încă nu ştie dacă e în stare să înlocuiască cerul din ochii tăi. Îmi place să cercetez jumătatea căpşunii muşcate, ca apoi să mă gândesc că orice lucru are două feţe.

  Oamenii devin mari cu de-a sila.

"Oamenii mari nu pricep niciodată nimic şi este obositor pentru copii să le dea întruna explicaţii."

Antoine de Saint-Exupery în Micul Prinţ

Tu, cine eşti?

 Cine sunt eu? O pasăre? O floare de cais, îngheţată de frigul primăverii? Cine sunt eu, dacă somnul meu îşi pierde limpezimea, când îmi apari tu? Cine sunt eu, când chipul tău e nedesluşit de depărtare?

Îmi e dor să te aud cum îmi spui că te înnebunesc. Cum îţi strecori degetele prin parul meu şi mă săruţi cum numai eu ştiu cum. Îmi e dor să ne ascundem de ochii lumii şi să fim doar tu şi eu, şi nopţile ce se lăsau tulburate de atingerile tale...

Amintirile nu uită să se încâlceasca prindre gânduri şi să-mi răscolească sufletul.

Vreau la pieptul tău. Vreau pe repeat toate săruturile noastre. Şi nu m-aş mai sătura să-ţi aud răsuflarea şi să simt căldura obrazului tău lângă al meu...

Mă doare în piept... acum, şi mâine, şi la tine...

nud

  Amarul se scurge ca timpul, iar timpul e iubirea mea. Timpul e colţul buzelor tale, la zâmbetul cărora apar cele mai familiare cute. Timpul e acasa sau undeva în neştire. Timpul e acum sau atunci când nu mai respir.

Am nevoie de prea mult timp dimineaţa ca să mă pot ridica din pat. Prea mult timp pentru a înţelege de ce aş face-o. Am nevoie de cafea şi de mâna ta care mi-ar atinge umărul. De strigătul tău în şoaptă care mi-ar aduce trezirea sufletului, care prinde culoare la fiecare sărut al tău.

Ştii, eu nu vreau să caut sensul vieţii, aşa cum ani de-a rândul îl caută marii filosofi. Sensul vieţii eşti tu şi dragostea mea nemărginită. Sau, daca vrei, dragostea e sensul vieţii. Atunci când ploia e departe, dar tu îi simţi mirosul. Atunci când norii sunt diformaţi, dar tu le atribui forme. Atunci când le oferi secăturilor de oameni ser, iar ei îl scurg şi pe-al tău. Pentru că viaţa asta nu ar costa nimic, fără tine alături. Pentru că oamenii seacă tot şi rămân goi, iar tu sorbi din mine. Şi eu din tine. Fără epuizare.

 Şi pentru că lumea se sfarmă în două cu numai un singur ocean, eu rămân a fi malurile de pe ambele părţi.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
- Şi dacă mor? Imaginează-ţi că aş muri...!
- Aş lăsa tot şi aş veni acasa... şi aş muri şi eu...



  

centimetri

- Eu nu ştiu cum pot oamenii să trăiască, atunci când privesc cerul noaptea şi nu văd stelele. Cum să trăieşti fără stele?
- Aşa cum şi eu, fără tine.
- Asta e altceva... Altceva.

trepidation

  Pomii, ei se desfrunzesc... şi pleacă. Ei simt doar prin picăturile din ploi. Te rog să nu-mi mai spui că au murit. Te rog să nu-mi mai spui că o să pleci şi că de astăzi o să te simt în picaturi de ploi.

Mai lasă-mă lângă tine încă o frunză, încă un strop din vise, încă un fir din amintiri.

Inima îmi cântă ciudate melodii, în care nu găsesc nici tristeţe, nici veselie, ci doar liniştea neobişnuită şi atotputernică a lucrurilor veşnice. O linişte ce pare sa se reverse de sus în nopţile cu stele multe. În nopţile zbuciumate ale gândurilor mele. În nopţile din care n-au mai rămas decât strigătul singuratic al bufniţilor.

Şi cine a zis că lor le-ar plăcea să strige?

fluturii nu mor

  Pielea mea e îmbibată de dor de tine. Asta e atunci cînd indiferent a cîta oara eu respir, eu oricum simt mirosul tău. Asta e atunci cînd indiferent a cîta oara eu îţi sorb chipul, tu îmi apari ca o fantasmă.

Realitatea mea e a unui vis. După un astfel de vis imposibil, înmormîntat în suspine, eu mă deştept şi mai nefericită, simţindu-mi mai grele durerile latente. Şi rămîn apoi mută faţă de mine, fără să-mi spun nimic, fără sa-mi cer nimic.

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

- Înnebunesc...
- Ştiu. Încă puţin...

metamorfoza planetei Marte

    Tu îmi despleteşti sufletul fir cu fir. Şi le ţii în mîini ca pe nişte strune, pe care le mişti, şi care-mi aduc miros de dor.

Ţe-am spus că nu plîng, nu-mi mai ridica bărbia, nu mai zîmbi şi nu-mi mai saruta fruntea. Pentru că nu plîng.
La naiba, spune-mi că mă iubeşti şi strînge-mă la piept, aşa ca să-ţi aud inima cum nu plînge şi cum mă îmrăţişează şi ea.
Şi Doamne, cînd mă strîngi în braţe, simt cum îmi cuprinzi întreaga-mi existenţă.

Îmi săruţi spaţiul gol dintre omoplaţi. Îmi atingi cu palmele faţa. Te joci prin părul meu. Îl strecori printre degete, îl miroşi şi îţi închizi pleoapele. Şi atunci, ştii ceva? Avem eternitatea. Avem toate visele cîte sunt. Şi lumea? Ce ne pasă?! Ea e efemeră. Nu şi dragostea. Nu şi ea.

Tu priveşti pe geam, pînă nu mă mai zăreşti, pînă cînd nu mai vezi decît un singur pom. Şi o pasăre. O stradă. Un nor. Un strop de ploaie. Pînă cînd nu auzi decît un singur cîntec. Pînă cînd eu nu mi-am umplut mintea deacum obscură cu şi mai mult obscur. Cu şi mai mult geamăt, şi strigăt, şi vînt. Cu cenuşa stropilor de ploaie. Cu gînduri devastatoare.

Sunt singură... Sunt tristă... Iubesc. Iubeşte-mă !

813.

...

Te urărsc. Te...
Pentru că eşti departe. Te urăsc cu toată puterea sufletului. E adevărat.
E sec, totul. Şi lipsit de culoare. Şi lipsit de sens.
Simt doar un miros, negru aprins, plin de rece şi de gol. Şi de mine.

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
...alerg şi salt şi curg

Mai lasă-mă un minut.
Mai lasă-mă o secundă.
Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-mă o briză, o undă.

Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.

anxiété

        Cîndva. Cîndva sufletul meu avea miros de flori de liliac alb, înflorit devreme.

Mie îmi place fiecare cuvînt care-mi aduce în nări mirosul de iarbă verde şi stele, miros de noapte, mirosul de mine şi de tine ţinîndu-ne de suflete şi de muzica pe care o ascultam în doi, miros de dor, miros de dragoste amestecat cu lună.

Uităm să fim. Uităm să fim noi.

Cîndva mie îmi era frică ca tu să nu ştii de ce. De ce mă iubeşti.
De fapt eu am uitat demult de ce te iubesc. De fapt eu am uitat demult că sufletul meu avea miros de liliac alb.

Eu acum ştiu că noi privim cerul în acelaşi timp. Eu ştiu că tu simţi rece. Eu ştiu că mirosul de ploaie îţi aduce aceeaşi plăcere infernală ca şi mie. Indiferent dacă e adevărat sau nu. Indiferent.

Eu îmi arunc sufletul şi-l uit pe undeva întotdeauna. Tu îi simţi parfumul, pentru că tu nu l-ai uita niciodată, pentru că tu prea mult timp l-ai sorbit ca acum să-l pierzi, asemeni unei păsări în zbor.

Iubeşte-mă! Te rog iubeşte-mă. Nu înceta s-o faci vreodată. Nu înceta să-mi aminteşti că sufletul meu are miros de liliac, alb. Alb ! Nu înceta să-mi vorbeşti despre Pleiade sau Hiade. Pentru că eu iubesc noaptea. Şi mai ales stelele. Şi mai ales pe tine.

Ce bine.

Nichita Stănescu

---

Ce bine că eşti

E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

all of me

   Şi pentru că azi a fost o zi cît de cît ciudată, în care am privit filme ciudate şi în care am dat peste piese la fel de ciudate, am stat să mă gîndesc. De fapt nu, nu m-am gîndit, a venit brusc în cap ideea că, amintirile sînt cele mai importante rupturi din trecut, din viaţă, din oameni.

Şi pentru că ieri m-am întîlnit cu cîţiva din vechii mei prieteni, am stat să vorbim despre ce am fost. Am stat să lipim din rupturi trecutul nostru. Cînd fără să ştim a început să cînte "piesa noastră" , mi s-au dus ochii în lacrimi. Ne-am strîns de mîini, şi cu aceleaşi suflete ca şi cu un an în urmă, am început să cîntăm. Să cîntăm trecutul. Sa cîntăm amintirile. Ne priveam cu zîmbete palide ca şi atunci, doar că de data asta mult prea bolnăvicioase.

Azi mi-am amintit ce am simţit eu, atunci cînd mi-ai apucat pentru prima oara mîna. Îmi amintesc cum mă priveai  ...
       
             
                  trăiesc din nou aceeaşi viaţă. E un fel de reîncarnare a minţii.


Şi eu nu pot să înţeleg, cam de ce oamenii nu se pot iubi? De ce caută mereu altceva? De ce încearcă mereu să tragă o linie peste un trecut şi să înceapă altul? Cum naiba le permite să faca asta amintirile lor?

Amintirile sunt poate, mizeria sufletului şi fărmituri din el rămase undeva, acolo...
deunde nu le mai poţi aduna vreodată... Le poţi revedea, nu şi atinge. Uneori atît de mult poate durea, pînă ajunge la ură, pînă ajunge la sînge, pînă sfarmă şi măduva măduvii.

Amintirile sunt poate, cît de mult a fost un om capabil să facă pentru un alt om. Sau poate, cît de mult dragostea l-a făcut să se schimbe, sau poate, cum a răspuns la telefon la ora 3 de noapte, sau poate,  cum a vorbit despre tine cu un alt om.

sau de cum petreceaţi nopţile împreună, sau cum vă distraţi ca nişte obsedaţi sub piesa preferată, sau cum rîdeaţi de la nimicuri ca nebunii, sau cum văzîndu-te pierdută, veneau lînga tine zicînd "hai să-ţi zicem un banc" doar ca măcar puţin să te vadă zimbind... şi funcţiona. Nu mă întrebau ce am, pentru că ştiau că aş fi urît şi mutrele lor, doar îmi întindeau mîna ca să ies din întunericul meu...

Amintirile sunt poate... defapt chiar sînt, o altă viaţă... şi e atît de straniu cînd scriu asta. Amintirile sînt începutul unei istorii, cuprinsul unei istorii... şi trebuie doar ceva timp ca să finisezi a scrie... rămîne doar să alegi cum vrei să fie finalul.

Aureas mediocritas

   Azi ningem noi...

Spune-mi, ce are de-a face cerul cu noi? Şi stelele? Tu nu le poţi spune să te lase în pace atunci cînd mă priveşti cu sufletul? Iar eu o să pot fi fericită. Ca niciodată fericită.

Chiar dacă orele reci se tot îngreunează, eu îţi simt mirosul. Îmi e dor. Îmi e frig. Îmi e frică. Îmi e greaţă. Îmi e a arunca lucruri pe jos. Îmi e a strînge perna şi a plînge. Şi a striga. Tu te rog să taci, şi să nu mă mai priveşti aşa.

Azi o să mă mulţumesc să văd cum plouă. O să mă mulţumesc să nu aud alt ceva decît asta, pentru că fiecare cuvînt pe care ai a mi-l spune, se zbate pînă străpunge adîncurile. Tu îmi ajungi sufletul fără să-mi prinzi mîna, îţi sunt de-ajuns doar ochii, pe care tu îi vezi în culori mediocre. Pe care tu îi simţi goi şi reci.

Noi avem a scoate la libertate visele. Acelea proaspete şi pline de viaţă, acelea pe care le privim împreună, acelea pe care tu cu mine avem a le trăi.

Defapt, ce avem noi de-a face cu visele? Să le dăm aripi. Să le dăm dragoste şi puţin loc. Şi aer, mult aer...

Azi ninge peste noi.

superlativ

   Eu te iubesc atît de mult.

îmi e dor şi rece. şi singur. şi frică. şi dragoste.

pentru că fiecare lucru făcut îmi va aminti cum era să fac dacă erai lingă mine. alături. aici. aproape.

îmi va fi dor să-mi împletesc degetele cu ale tale. să reazem capul de pieptul tău. să îţi simt parfumul pe care l-am ales împreună. să îţi sorb vocea şi sufletul. şi ochii.

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
- tu îmi vei fi soţie.
- promiţi?
- da !
- te iubesc. atît de mult.