Cât mai departe. Cât mai de tot.

miercuri, 16 aprilie 2014

căi subterane, strune de chitară

   Nu mai e nimic. Şi asta e cu fiecare lucru vechi de care într-o bună zi oricum te vei convinge să te debarasezi. Da pîn' te convingi de asta, îl arunci undeva şi dai prioritate celor noi. Şi legea asta e în tot. Cel puţin la mine.
Ştii, cineva spunea că oamenii nu se schimbă niciodată. Pentru o fractură de timp mă asigurasem că aşa e. Şi acum mă întreb, cît de naiv poţi fi să crezi asta? 
Eu am alergie mortală de la oamenii ce nu costă nimic. Oamenii care ling c#ruri  şi se linguşesc pentru a primi cîte un os de la stăpîn. Am învăţat să tac cînd am multe de zis. La ce bun să mai zic ceva? M-am săturat, s-a adunat demult praf pe nodul meu din gît, şi mi-am zis "o să mai aştept".  M-am săturat de promisiuni goale, de cuvinte ieftine, de fapte invizibile. Toţi alergă să-şi hrănească firea şi toţi uită de unde au început şi unde sunt acum.