Ţe-am spus că nu plîng, nu-mi mai ridica bărbia, nu mai zîmbi şi nu-mi mai saruta fruntea. Pentru că nu plîng.
La naiba, spune-mi că mă iubeşti şi strînge-mă la piept, aşa ca să-ţi aud inima cum nu plînge şi cum mă îmrăţişează şi ea.
Şi Doamne, cînd mă strîngi în braţe, simt cum îmi cuprinzi întreaga-mi existenţă.
Îmi săruţi spaţiul gol dintre omoplaţi. Îmi atingi cu palmele faţa. Te joci prin părul meu. Îl strecori printre degete, îl miroşi şi îţi închizi pleoapele. Şi atunci, ştii ceva? Avem eternitatea. Avem toate visele cîte sunt. Şi lumea? Ce ne pasă?! Ea e efemeră. Nu şi dragostea. Nu şi ea.
Tu priveşti pe geam, pînă nu mă mai zăreşti, pînă cînd nu mai vezi decît un singur pom. Şi o pasăre. O stradă. Un nor. Un strop de ploaie. Pînă cînd nu auzi decît un singur cîntec. Pînă cînd eu nu mi-am umplut mintea deacum obscură cu şi mai mult obscur. Cu şi mai mult geamăt, şi strigăt, şi vînt. Cu cenuşa stropilor de ploaie. Cu gînduri devastatoare.Sunt singură... Sunt tristă... Iubesc. Iubeşte-mă !
813.
