centimetri

- Eu nu ştiu cum pot oamenii să trăiască, atunci când privesc cerul noaptea şi nu văd stelele. Cum să trăieşti fără stele?
- Aşa cum şi eu, fără tine.
- Asta e altceva... Altceva.

trepidation

  Pomii, ei se desfrunzesc... şi pleacă. Ei simt doar prin picăturile din ploi. Te rog să nu-mi mai spui că au murit. Te rog să nu-mi mai spui că o să pleci şi că de astăzi o să te simt în picaturi de ploi.

Mai lasă-mă lângă tine încă o frunză, încă un strop din vise, încă un fir din amintiri.

Inima îmi cântă ciudate melodii, în care nu găsesc nici tristeţe, nici veselie, ci doar liniştea neobişnuită şi atotputernică a lucrurilor veşnice. O linişte ce pare sa se reverse de sus în nopţile cu stele multe. În nopţile zbuciumate ale gândurilor mele. În nopţile din care n-au mai rămas decât strigătul singuratic al bufniţilor.

Şi cine a zis că lor le-ar plăcea să strige?

fluturii nu mor

  Pielea mea e îmbibată de dor de tine. Asta e atunci cînd indiferent a cîta oara eu respir, eu oricum simt mirosul tău. Asta e atunci cînd indiferent a cîta oara eu îţi sorb chipul, tu îmi apari ca o fantasmă.

Realitatea mea e a unui vis. După un astfel de vis imposibil, înmormîntat în suspine, eu mă deştept şi mai nefericită, simţindu-mi mai grele durerile latente. Şi rămîn apoi mută faţă de mine, fără să-mi spun nimic, fără sa-mi cer nimic.

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

- Înnebunesc...
- Ştiu. Încă puţin...

metamorfoza planetei Marte

    Tu îmi despleteşti sufletul fir cu fir. Şi le ţii în mîini ca pe nişte strune, pe care le mişti, şi care-mi aduc miros de dor.

Ţe-am spus că nu plîng, nu-mi mai ridica bărbia, nu mai zîmbi şi nu-mi mai saruta fruntea. Pentru că nu plîng.
La naiba, spune-mi că mă iubeşti şi strînge-mă la piept, aşa ca să-ţi aud inima cum nu plînge şi cum mă îmrăţişează şi ea.
Şi Doamne, cînd mă strîngi în braţe, simt cum îmi cuprinzi întreaga-mi existenţă.

Îmi săruţi spaţiul gol dintre omoplaţi. Îmi atingi cu palmele faţa. Te joci prin părul meu. Îl strecori printre degete, îl miroşi şi îţi închizi pleoapele. Şi atunci, ştii ceva? Avem eternitatea. Avem toate visele cîte sunt. Şi lumea? Ce ne pasă?! Ea e efemeră. Nu şi dragostea. Nu şi ea.

Tu priveşti pe geam, pînă nu mă mai zăreşti, pînă cînd nu mai vezi decît un singur pom. Şi o pasăre. O stradă. Un nor. Un strop de ploaie. Pînă cînd nu auzi decît un singur cîntec. Pînă cînd eu nu mi-am umplut mintea deacum obscură cu şi mai mult obscur. Cu şi mai mult geamăt, şi strigăt, şi vînt. Cu cenuşa stropilor de ploaie. Cu gînduri devastatoare.

Sunt singură... Sunt tristă... Iubesc. Iubeşte-mă !

813.

...

Te urărsc. Te...
Pentru că eşti departe. Te urăsc cu toată puterea sufletului. E adevărat.
E sec, totul. Şi lipsit de culoare. Şi lipsit de sens.
Simt doar un miros, negru aprins, plin de rece şi de gol. Şi de mine.

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
...alerg şi salt şi curg

Mai lasă-mă un minut.
Mai lasă-mă o secundă.
Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-mă o briză, o undă.

Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.

anxiété

        Cîndva. Cîndva sufletul meu avea miros de flori de liliac alb, înflorit devreme.

Mie îmi place fiecare cuvînt care-mi aduce în nări mirosul de iarbă verde şi stele, miros de noapte, mirosul de mine şi de tine ţinîndu-ne de suflete şi de muzica pe care o ascultam în doi, miros de dor, miros de dragoste amestecat cu lună.

Uităm să fim. Uităm să fim noi.

Cîndva mie îmi era frică ca tu să nu ştii de ce. De ce mă iubeşti.
De fapt eu am uitat demult de ce te iubesc. De fapt eu am uitat demult că sufletul meu avea miros de liliac alb.

Eu acum ştiu că noi privim cerul în acelaşi timp. Eu ştiu că tu simţi rece. Eu ştiu că mirosul de ploaie îţi aduce aceeaşi plăcere infernală ca şi mie. Indiferent dacă e adevărat sau nu. Indiferent.

Eu îmi arunc sufletul şi-l uit pe undeva întotdeauna. Tu îi simţi parfumul, pentru că tu nu l-ai uita niciodată, pentru că tu prea mult timp l-ai sorbit ca acum să-l pierzi, asemeni unei păsări în zbor.

Iubeşte-mă! Te rog iubeşte-mă. Nu înceta s-o faci vreodată. Nu înceta să-mi aminteşti că sufletul meu are miros de liliac, alb. Alb ! Nu înceta să-mi vorbeşti despre Pleiade sau Hiade. Pentru că eu iubesc noaptea. Şi mai ales stelele. Şi mai ales pe tine.

Ce bine.

Nichita Stănescu

---

Ce bine că eşti

E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.