Mai lasă-mă lângă tine încă o frunză, încă un strop din vise, încă un fir din amintiri.
Inima îmi cântă ciudate melodii, în care nu găsesc nici tristeţe, nici veselie, ci doar liniştea neobişnuită şi atotputernică a lucrurilor veşnice. O linişte ce pare sa se reverse de sus în nopţile cu stele multe. În nopţile zbuciumate ale gândurilor mele. În nopţile din care n-au mai rămas decât strigătul singuratic al bufniţilor.
Şi cine a zis că lor le-ar plăcea să strige?
