...

Te urărsc. Te...
Pentru că eşti departe. Te urăsc cu toată puterea sufletului. E adevărat.
E sec, totul. Şi lipsit de culoare. Şi lipsit de sens.
Simt doar un miros, negru aprins, plin de rece şi de gol. Şi de mine.

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
...alerg şi salt şi curg

Mai lasă-mă un minut.
Mai lasă-mă o secundă.
Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-mă o briză, o undă.

Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.

anxiété

        Cîndva. Cîndva sufletul meu avea miros de flori de liliac alb, înflorit devreme.

Mie îmi place fiecare cuvînt care-mi aduce în nări mirosul de iarbă verde şi stele, miros de noapte, mirosul de mine şi de tine ţinîndu-ne de suflete şi de muzica pe care o ascultam în doi, miros de dor, miros de dragoste amestecat cu lună.

Uităm să fim. Uităm să fim noi.

Cîndva mie îmi era frică ca tu să nu ştii de ce. De ce mă iubeşti.
De fapt eu am uitat demult de ce te iubesc. De fapt eu am uitat demult că sufletul meu avea miros de liliac alb.

Eu acum ştiu că noi privim cerul în acelaşi timp. Eu ştiu că tu simţi rece. Eu ştiu că mirosul de ploaie îţi aduce aceeaşi plăcere infernală ca şi mie. Indiferent dacă e adevărat sau nu. Indiferent.

Eu îmi arunc sufletul şi-l uit pe undeva întotdeauna. Tu îi simţi parfumul, pentru că tu nu l-ai uita niciodată, pentru că tu prea mult timp l-ai sorbit ca acum să-l pierzi, asemeni unei păsări în zbor.

Iubeşte-mă! Te rog iubeşte-mă. Nu înceta s-o faci vreodată. Nu înceta să-mi aminteşti că sufletul meu are miros de liliac, alb. Alb ! Nu înceta să-mi vorbeşti despre Pleiade sau Hiade. Pentru că eu iubesc noaptea. Şi mai ales stelele. Şi mai ales pe tine.

Ce bine.

Nichita Stănescu

---

Ce bine că eşti

E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.