Sunt vie. Am putere să vizez. E greu, dar e atît de frumos.
Oamenii au prostul obicei de a pleca. Unii pleacă departe, luînd cu ei acele prime amintiri, care acum le povestești cu zîmbet pe buze și cu gol în suflet, alții dispar pur și simplu, și-i uiți, și n-au însemnat nimic, alții iau cu ei jumătate din tine, și te lasă să putrezești cu cealaltă jumătate.
Și am straniul sentiment cînd zic că și tu pleci. Și în minte mi se cuibarește frica. Pentru că eu vreau să te opresc, și în timp ce-ți stau in cale, devin o umbră. Una incapabilă să facă ceva pentru existența-i mediocră. Una care se pierde în urma ta, cind tu îți marești tot mai mult pasul.
Te îndepărtezi. Pentru că, așa trebuie. Și nici unul din noi nu poate face nimic cu asta, decît timpul.
Dragostea, nu cred că poate fi definită în vreun fel, dar eu știu că tu ești acela care o definește. Pentru mine.
