all of me

   Şi pentru că azi a fost o zi cît de cît ciudată, în care am privit filme ciudate şi în care am dat peste piese la fel de ciudate, am stat să mă gîndesc. De fapt nu, nu m-am gîndit, a venit brusc în cap ideea că, amintirile sînt cele mai importante rupturi din trecut, din viaţă, din oameni.

Şi pentru că ieri m-am întîlnit cu cîţiva din vechii mei prieteni, am stat să vorbim despre ce am fost. Am stat să lipim din rupturi trecutul nostru. Cînd fără să ştim a început să cînte "piesa noastră" , mi s-au dus ochii în lacrimi. Ne-am strîns de mîini, şi cu aceleaşi suflete ca şi cu un an în urmă, am început să cîntăm. Să cîntăm trecutul. Sa cîntăm amintirile. Ne priveam cu zîmbete palide ca şi atunci, doar că de data asta mult prea bolnăvicioase.

Azi mi-am amintit ce am simţit eu, atunci cînd mi-ai apucat pentru prima oara mîna. Îmi amintesc cum mă priveai  ...
       
             
                  trăiesc din nou aceeaşi viaţă. E un fel de reîncarnare a minţii.


Şi eu nu pot să înţeleg, cam de ce oamenii nu se pot iubi? De ce caută mereu altceva? De ce încearcă mereu să tragă o linie peste un trecut şi să înceapă altul? Cum naiba le permite să faca asta amintirile lor?

Amintirile sunt poate, mizeria sufletului şi fărmituri din el rămase undeva, acolo...
deunde nu le mai poţi aduna vreodată... Le poţi revedea, nu şi atinge. Uneori atît de mult poate durea, pînă ajunge la ură, pînă ajunge la sînge, pînă sfarmă şi măduva măduvii.

Amintirile sunt poate, cît de mult a fost un om capabil să facă pentru un alt om. Sau poate, cît de mult dragostea l-a făcut să se schimbe, sau poate, cum a răspuns la telefon la ora 3 de noapte, sau poate,  cum a vorbit despre tine cu un alt om.

sau de cum petreceaţi nopţile împreună, sau cum vă distraţi ca nişte obsedaţi sub piesa preferată, sau cum rîdeaţi de la nimicuri ca nebunii, sau cum văzîndu-te pierdută, veneau lînga tine zicînd "hai să-ţi zicem un banc" doar ca măcar puţin să te vadă zimbind... şi funcţiona. Nu mă întrebau ce am, pentru că ştiau că aş fi urît şi mutrele lor, doar îmi întindeau mîna ca să ies din întunericul meu...

Amintirile sunt poate... defapt chiar sînt, o altă viaţă... şi e atît de straniu cînd scriu asta. Amintirile sînt începutul unei istorii, cuprinsul unei istorii... şi trebuie doar ceva timp ca să finisezi a scrie... rămîne doar să alegi cum vrei să fie finalul.

Aureas mediocritas

   Azi ningem noi...

Spune-mi, ce are de-a face cerul cu noi? Şi stelele? Tu nu le poţi spune să te lase în pace atunci cînd mă priveşti cu sufletul? Iar eu o să pot fi fericită. Ca niciodată fericită.

Chiar dacă orele reci se tot îngreunează, eu îţi simt mirosul. Îmi e dor. Îmi e frig. Îmi e frică. Îmi e greaţă. Îmi e a arunca lucruri pe jos. Îmi e a strînge perna şi a plînge. Şi a striga. Tu te rog să taci, şi să nu mă mai priveşti aşa.

Azi o să mă mulţumesc să văd cum plouă. O să mă mulţumesc să nu aud alt ceva decît asta, pentru că fiecare cuvînt pe care ai a mi-l spune, se zbate pînă străpunge adîncurile. Tu îmi ajungi sufletul fără să-mi prinzi mîna, îţi sunt de-ajuns doar ochii, pe care tu îi vezi în culori mediocre. Pe care tu îi simţi goi şi reci.

Noi avem a scoate la libertate visele. Acelea proaspete şi pline de viaţă, acelea pe care le privim împreună, acelea pe care tu cu mine avem a le trăi.

Defapt, ce avem noi de-a face cu visele? Să le dăm aripi. Să le dăm dragoste şi puţin loc. Şi aer, mult aer...

Azi ninge peste noi.