Miroase a aberaţie dacă îţi spun că îmi slabesc oasele în mine cînd nu îţi aud vocea? Ştii cum e să te trezeşti simţind că, în afara de cana cu cafea de dimineaţă nu mai ai nimic? Defapt ai, dar nu aici. Şi asta ar fi ca şi cum ai înfuleca iarna capşuni în imaginaţie, ştiindule departe. Şi asta ar însemna că oricum le ai.
E deajuns să ştiu că şi tu mă iubeşti. Şi că nu ţi-e dor. Pentru că, nu mai vreau să aud blestematul ăsta de cuvînt. Pentru că dacă te-aş auzi spunînd asta m-ar durea şi mai mult. Şi dacă nu te-aş auzi, probabil aş muri în mine...
