Am ieşit de la facultate. E ora 19:30. Afară e multă lume, pentru că suntem două universităţi una lângă alta şi la ora asta toată lumea merge acasă. Felinarele sunt obosite, poate mai obosite decât mine, din fier negru şi vechi.
Merg singură. Merg spre metrou, ca să iau trenul spre casă. În aer se aud zâmbete zgomotoase, fum de ţigară, miros de parfum scump şi de oameni ieftini, conversaţii, de cele mai multe ori fără sens, stupide, îmbibate cu prostii şi cu dorinţe perverse, pentru că toata lumea se gândeşte "cum s-o f#t pe aia sau pe ăla", sau că se apropie ziua operaţiei de schimbare a sexului (pentru că se simte mai mult bărbat decât femeie, - ce probleme au unii, nu?), sau cât de mult artificial şi-a băgat în corp.
Suntem o societate pusă în genunchi de propria prostie. Fără principii, fără moravuri - noi facem în fiecare zi acelaşi lucru, gândind că cândva, "mâine", într-un viitor care nu ştiu când va veni, voi avea de toate. Chiar aşa? Dar ce fac cu "azi"? Aş fi gata să mor azi? Am făcut eu ceva frumos, cât de mic şi neînsemnat, pentru un alt om, de exemplu?
Lumea e cufundată în euforie, în disperare şi haos, incapabilă să-şi gestioneze şi să-şi rezolve crizele. Acelaşi traseu în fiecare zi, timp de ani de zile. Roboţi reci, programaţi în acelaşi fel. Tindem spre o viaţă influenţaţă de "idolii" noștri, care ne bagă pe gât standarde, pe care le înghiţim neapărat, pentru că suntem atât de goi... Şi
consumăm, consumăm, consumăm... sugem pământul şi pe noi înşine. Şi murim nefericiţi: pentru că nu am acordat destul timp oamenilor de lângă noi, fiind prea ocupaţi de "viaţa ideală" spre care tindem. Viaţa e acum! E aici! Nu e maine, nu! Mergi şi oferă o îmbrăţişare unui orfan, pentru că el gândeşte la cât de fericit ar fi dacă ar avea dragoste, dacă ar avea un om pe care să-l iubească şi să-i şteargă lacrimile...
În tren mă uitam la oamenii din jur. Toţi trişti, obosiţi, storşi...
Mă gândeam cât de bine îmi era acasă. Mama le rezolva pe toate, iar eu mă credeam deja prea matură pentru a mai sta pe loc: voiam să plec. Să "fac ce vreau", să mă educ şi să mă comand singură. Ei bine, am plecat. Sunt aici, la sute de kilometri. Mă simt mai copil ca niciodată, incapabil să le facă faţă atâtor presiuni.
-Mamă, unde m-ai lăsat? Sunt atât de copil. Ia-mă acasă, vreau să-ţi plâng în braţe.
Merg singură. Merg spre metrou, ca să iau trenul spre casă. În aer se aud zâmbete zgomotoase, fum de ţigară, miros de parfum scump şi de oameni ieftini, conversaţii, de cele mai multe ori fără sens, stupide, îmbibate cu prostii şi cu dorinţe perverse, pentru că toata lumea se gândeşte "cum s-o f#t pe aia sau pe ăla", sau că se apropie ziua operaţiei de schimbare a sexului (pentru că se simte mai mult bărbat decât femeie, - ce probleme au unii, nu?), sau cât de mult artificial şi-a băgat în corp.
Suntem o societate pusă în genunchi de propria prostie. Fără principii, fără moravuri - noi facem în fiecare zi acelaşi lucru, gândind că cândva, "mâine", într-un viitor care nu ştiu când va veni, voi avea de toate. Chiar aşa? Dar ce fac cu "azi"? Aş fi gata să mor azi? Am făcut eu ceva frumos, cât de mic şi neînsemnat, pentru un alt om, de exemplu?
Lumea e cufundată în euforie, în disperare şi haos, incapabilă să-şi gestioneze şi să-şi rezolve crizele. Acelaşi traseu în fiecare zi, timp de ani de zile. Roboţi reci, programaţi în acelaşi fel. Tindem spre o viaţă influenţaţă de "idolii" noștri, care ne bagă pe gât standarde, pe care le înghiţim neapărat, pentru că suntem atât de goi... Şi
În tren mă uitam la oamenii din jur. Toţi trişti, obosiţi, storşi...
Mă gândeam cât de bine îmi era acasă. Mama le rezolva pe toate, iar eu mă credeam deja prea matură pentru a mai sta pe loc: voiam să plec. Să "fac ce vreau", să mă educ şi să mă comand singură. Ei bine, am plecat. Sunt aici, la sute de kilometri. Mă simt mai copil ca niciodată, incapabil să le facă faţă atâtor presiuni.
-Mamă, unde m-ai lăsat? Sunt atât de copil. Ia-mă acasă, vreau să-ţi plâng în braţe.
