all of me

   Şi pentru că azi a fost o zi cît de cît ciudată, în care am privit filme ciudate şi în care am dat peste piese la fel de ciudate, am stat să mă gîndesc. De fapt nu, nu m-am gîndit, a venit brusc în cap ideea că, amintirile sînt cele mai importante rupturi din trecut, din viaţă, din oameni.

Şi pentru că ieri m-am întîlnit cu cîţiva din vechii mei prieteni, am stat să vorbim despre ce am fost. Am stat să lipim din rupturi trecutul nostru. Cînd fără să ştim a început să cînte "piesa noastră" , mi s-au dus ochii în lacrimi. Ne-am strîns de mîini, şi cu aceleaşi suflete ca şi cu un an în urmă, am început să cîntăm. Să cîntăm trecutul. Sa cîntăm amintirile. Ne priveam cu zîmbete palide ca şi atunci, doar că de data asta mult prea bolnăvicioase.

Azi mi-am amintit ce am simţit eu, atunci cînd mi-ai apucat pentru prima oara mîna. Îmi amintesc cum mă priveai  ...
       
             
                  trăiesc din nou aceeaşi viaţă. E un fel de reîncarnare a minţii.


Şi eu nu pot să înţeleg, cam de ce oamenii nu se pot iubi? De ce caută mereu altceva? De ce încearcă mereu să tragă o linie peste un trecut şi să înceapă altul? Cum naiba le permite să faca asta amintirile lor?

Amintirile sunt poate, mizeria sufletului şi fărmituri din el rămase undeva, acolo...
deunde nu le mai poţi aduna vreodată... Le poţi revedea, nu şi atinge. Uneori atît de mult poate durea, pînă ajunge la ură, pînă ajunge la sînge, pînă sfarmă şi măduva măduvii.

Amintirile sunt poate, cît de mult a fost un om capabil să facă pentru un alt om. Sau poate, cît de mult dragostea l-a făcut să se schimbe, sau poate, cum a răspuns la telefon la ora 3 de noapte, sau poate,  cum a vorbit despre tine cu un alt om.

sau de cum petreceaţi nopţile împreună, sau cum vă distraţi ca nişte obsedaţi sub piesa preferată, sau cum rîdeaţi de la nimicuri ca nebunii, sau cum văzîndu-te pierdută, veneau lînga tine zicînd "hai să-ţi zicem un banc" doar ca măcar puţin să te vadă zimbind... şi funcţiona. Nu mă întrebau ce am, pentru că ştiau că aş fi urît şi mutrele lor, doar îmi întindeau mîna ca să ies din întunericul meu...

Amintirile sunt poate... defapt chiar sînt, o altă viaţă... şi e atît de straniu cînd scriu asta. Amintirile sînt începutul unei istorii, cuprinsul unei istorii... şi trebuie doar ceva timp ca să finisezi a scrie... rămîne doar să alegi cum vrei să fie finalul.

Aureas mediocritas

   Azi ningem noi...

Spune-mi, ce are de-a face cerul cu noi? Şi stelele? Tu nu le poţi spune să te lase în pace atunci cînd mă priveşti cu sufletul? Iar eu o să pot fi fericită. Ca niciodată fericită.

Chiar dacă orele reci se tot îngreunează, eu îţi simt mirosul. Îmi e dor. Îmi e frig. Îmi e frică. Îmi e greaţă. Îmi e a arunca lucruri pe jos. Îmi e a strînge perna şi a plînge. Şi a striga. Tu te rog să taci, şi să nu mă mai priveşti aşa.

Azi o să mă mulţumesc să văd cum plouă. O să mă mulţumesc să nu aud alt ceva decît asta, pentru că fiecare cuvînt pe care ai a mi-l spune, se zbate pînă străpunge adîncurile. Tu îmi ajungi sufletul fără să-mi prinzi mîna, îţi sunt de-ajuns doar ochii, pe care tu îi vezi în culori mediocre. Pe care tu îi simţi goi şi reci.

Noi avem a scoate la libertate visele. Acelea proaspete şi pline de viaţă, acelea pe care le privim împreună, acelea pe care tu cu mine avem a le trăi.

Defapt, ce avem noi de-a face cu visele? Să le dăm aripi. Să le dăm dragoste şi puţin loc. Şi aer, mult aer...

Azi ninge peste noi.

superlativ

   Eu te iubesc atît de mult.

îmi e dor şi rece. şi singur. şi frică. şi dragoste.

pentru că fiecare lucru făcut îmi va aminti cum era să fac dacă erai lingă mine. alături. aici. aproape.

îmi va fi dor să-mi împletesc degetele cu ale tale. să reazem capul de pieptul tău. să îţi simt parfumul pe care l-am ales împreună. să îţi sorb vocea şi sufletul. şi ochii.

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
- tu îmi vei fi soţie.
- promiţi?
- da !
- te iubesc. atît de mult.

spre stele.

   Te iubesc. Da, chiar atît de banal o să-mi încep postarea.

Miroase a aberaţie dacă îţi spun că îmi slabesc oasele în mine cînd nu îţi aud vocea? Ştii cum e să te trezeşti simţind că, în afara de cana cu cafea de dimineaţă nu mai ai nimic? Defapt ai, dar nu aici. Şi asta ar fi ca şi cum ai înfuleca iarna capşuni în imaginaţie, ştiindule departe. Şi asta ar însemna că oricum le ai.

E deajuns să ştiu că şi tu mă iubeşti. Şi că nu ţi-e dor. Pentru că, nu mai vreau să aud blestematul ăsta de cuvînt. Pentru că dacă te-aş auzi spunînd asta m-ar durea şi mai mult. Şi dacă nu te-aş auzi, probabil aş muri în mine...

mais...pourquoi?

   Eu alerg spre muzica pe o care o aud  în urechi, privesc păsările  în susul meu, și zîmbesc. Și mă bucur de apusul soarelui care îmi taie respirația.

Sunt vie. Am putere să vizez. E greu, dar e atît de frumos.

Oamenii au prostul obicei de a pleca. Unii pleacă departe, luînd cu ei acele prime amintiri, care acum le povestești cu zîmbet pe buze și cu gol în suflet, alții dispar pur și simplu, și-i uiți, și n-au  însemnat nimic, alții iau cu ei jumătate din tine, și te lasă să putrezești cu cealaltă jumătate.

Și am straniul sentiment cînd zic că și tu pleci. Și în minte mi se cuibarește frica. Pentru că eu vreau să te opresc, și în timp ce-ți stau in cale, devin o umbră. Una incapabilă să facă ceva pentru existența-i mediocră. Una care se pierde  în urma ta, cind tu  îți marești tot mai mult pasul. 

Te îndepărtezi. Pentru că, așa trebuie. Și nici unul din noi nu poate face nimic cu asta, decît timpul.

Dragostea, nu cred că poate fi definită în vreun fel, dar eu știu că tu ești acela care o definește. Pentru mine.

egoism

   M-am trezit în dimineţa asta mai devreme decît în celelalte dimineţi. M-am trezit şi am început să mă sufoc că e iar ziuă. M-am trezit fără să ştiu de ce eu mă simt aşa prost. M-am trezit şi am început să urăsc ziua asta. Trag aer adînc în piept, şi-mi zic că nu era nimic important. Şi revin la viaţa mea obişnuită.

Je suis heureuse. Et  je dis des mensonges.

                                                                          

din Universul meu

   Dar tu, tu ai observat cum plouă? Ai observat cum trage vîntul sufletul din mine? Sau cum fiecare zi e de-o culoare sur-albastră, asemeni sufletului tău?

Eu nu mai număr demult orele. Şi nu le număr nu pentru că aş îmbătrîni, sau pentru că nu aş avea unde să mă grăbesc, ci pentru că... pentru că tu aştepţi să treacă. Iar eu nu vreau să ştiu cît mi-a mai rămas. Nu vreau să simt infernul ăla, care ştiu că nu e atît de departe.

Încerc să-ţi adun chipul. Ştii, despărţirea e ca războiul. Teoretic, au toţi această imagine. Dar nimeni nu poate înţelege asta cu adevărat, pînă nu simte. Eu am doar imaginea. Dar o simt mai mult decît aş vrea. Prea mult.

Tu întotdeauna fugi de cuvinte. Tu arunci insulte ieftine şi dispari. Şi nu-mi spune că îţi e greu, nu, nu-mi spune. Poţi să crezi că am lacrimi în ochi scriind asta? Sigur că poţi... doar eu fac asta atît de multe ori.

Mai ţii minte cînd mi-ai adus buchetul acela de flori, cules de tine? Pe care mi l-ai dat spunîndu-mi cît mă iubeşti? Nu?! Stai liniştit, vorbeam la figurat... ))

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-Nu ştiu, ce mă face să te sun?!...
- ... (da' eu nu ştiu, ce mă face să te ascult?!)

Hard coeur.

Ai simţit vreodată un aşa numit dezgust faţă de absolut tot? Un gol care pur şi simplu macină măduva sufletului pînă la nimic? Eu da. De multe ori. De prea multe ori.

Momente în care te saturi să zîmbeşti, te saturi pur şi simplu să mai joci teatru în faţa a cîtorva spectatori care aşteaptă s-o faci din nou şi din nou, fără a şti cît de tăioasă e treaba asta. Dar chiar dacă ar şti, i-ar mai păsa cuiva? Nu, cred că nu. Mie nu mi-ar păsa.

Eu te iubesc atît de mult.
Naiv nu? Iar vine vorba de tine aşa pur şi simplu. Aşa cum îmi apari şi în gînd de cele mai multe ori.

căi subterane, strune de chitară

   Nu mai e nimic. Şi asta e cu fiecare lucru vechi de care într-o bună zi oricum te vei convinge să te debarasezi. Da pîn' te convingi de asta, îl arunci undeva şi dai prioritate celor noi. Şi legea asta e în tot. Cel puţin la mine.
Ştii, cineva spunea că oamenii nu se schimbă niciodată. Pentru o fractură de timp mă asigurasem că aşa e. Şi acum mă întreb, cît de naiv poţi fi să crezi asta? 
Eu am alergie mortală de la oamenii ce nu costă nimic. Oamenii care ling c#ruri  şi se linguşesc pentru a primi cîte un os de la stăpîn. Am învăţat să tac cînd am multe de zis. La ce bun să mai zic ceva? M-am săturat, s-a adunat demult praf pe nodul meu din gît, şi mi-am zis "o să mai aştept".  M-am săturat de promisiuni goale, de cuvinte ieftine, de fapte invizibile. Toţi alergă să-şi hrănească firea şi toţi uită de unde au început şi unde sunt acum.

sobre el cielo

   Fii aproape.

Poţi să-mi spui cît de rea sunt şi cît de mult rău îţi vreau, dar pur şi simplu fii aproape. Nu mă întreba de ce le fac pe toate aiurea şi nu mai repeta într-una că sunt omul nefast din viaţa ta, pentru că unicul om nefast pentru tine eşti chiar tu. Nu, tu nu mai poţi striga aşa. Cuvintele rostite îmi devin ca un marş funebru. Te sufoci, ştiu. Doar că ăsta e unicul lucru pe care îl fac în mod desăvîrşit.

Deschid uşa, dar să ştii că zîmbetul tău l-am observat încă din afara sticlei. Ah da, nu mie îmi zîmbeai. La vederea mea faţa îţi devine gravă şi serioasă. Mie îmi place mai mult lumea de acolo de unde o priveşti şi tu, pentru că e aceeaşi, doar că noi oricum o vedem diferit. Ştii, eu o să merg dupa tine kilometru dupa kilometru. O să-ţi calc pe umbră cînd va fi soare, şi pe cap cînd nu va fi. Da, ştii că aşa voi face.

Tu nu fumezi, tu consumi din mine. Tu îmi agravezi sufletul şi îmi provoci riduri pe frunte. Suntem la fel, chiar dacă ne repetăm ferm că nu e aşa. Tu ai cel mai frumos zîmbet din cîte am vazut vreodată. Acel zîmbet care îmi face ochii să zîmbească şi ei.

Poţi sa-mi spui că nu încăpem în limitele ce ne cuprind, dar tu fii aproape.

40 degrees

   Dispar zile. Dispar fără să le prindem urma, fără să te mai pot lua de mînă, sau să îţi privesc ochii, fără să mai pot încolotoci mîinele mele în jurul tău.
Eu simt cum rămîn din mine numai ruinele sufletului. Cum mai am puţin şi înebunesc.
Cînd dragostea merge bine, adică aşa şi aşa, e destul de greu, dar cînd nu merge deloc e un infern. Şi e adevărat.

Ştii, e un sentiment atît de încurcat. Are un gust atît de neînţeles, atît de sinistru, atît de dezgustător că îmi dau lacrimile. Tu ştii cum se tratează asemenea boli. Tu iei mereu doza de medicamente înaintea mea. Tu adormi, iar eu rămîn să îndur de una singură încărcătura asta atît de grea, care mi-am făcut-o singură, cu mîinile astea doua, atît de stîngace. Şi dacă mă prăbuşesc pe drum iar tu nu-mi eşti alături? Mă laşi aşa să cad? Să strivesc amintirile noastre şi dragostea împreună cu ele?

Mi-a trebuit o noapte ca să înţeleg cît de mult iubesc iarna. Şi nu am avut nevoie de zăpadă, ci numai fulgii aceea mari care mă impuneau să-i încălzesc pe limbă. Ştii de ce? Da. Ştii. Zîmbeşti şi tu cu gîndul la asta? Eu da.

Nu am febră. Doar arde tot corpul. De lipsa de tine. Hai să le arătăm la toţi că nu au avut dreptate cînd ziceau că o să treacă într-o zi. Că noi suntem mai puternici decît vorbele lor goale. Că putem fi mai buni.

Şi pentru a mia oară, eu te iubesc.

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
- Ce ai? De ce ai faţa asta?
- N-am nimic...(şi nu vă mai prefaceţi că vă pasă) ..

supremă.

   Oamenii nu mă fac fericită, îmi sunt indiferenţi. Detest oamenii. De ce? Pentru că mă plictisesc, pentru că aş da orice să nu le aud vocile astea insuportabile, pentru că mi-e silă să-i ascult.

Mi-e silă să le ascult nemulţumirile. Revoltele. Minciunile. Atunci simt nevoia de a evada pînă la fundul oceanului sau pînă la apus de soare sau pînă la marginea lumii. Să simt cum vîntul îmi aruncă părul şi cum îmi umple plămînii cu foşnet de zăpadă. Să simt cum tu mă priveşti şi mă alinţi din priviri. Să simt cum îmi zîmbeşti cînd mă vezi atît de fericită.

Dar tu nu zîmbeşti. Şi eu nu sunt fericită. Tu îţi striveşti sufletul între mîini şi lacrimi, eu -  între neînţelegeri şi vise. Eu încă aştept ziua cînd sufletul meu decolorat va prinde culoare. Tu nu tăcea. Cine trebuie să te audă te va auzi. Chiar oriunde. Şi acum închide-ţi ochii şi dormi. Lasă vuietul ăsta nociv care circulă prin vene, prin ochi, prin suflet. O să treacă. Aşa cum trec peste noi păsări, sau cum trece iarna, sau cum trec migrene, sau ploi, sau nouri, sau zile...

... eu doar o să stau alături fără să zic nimic.

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

- Am avut atîtea să-i spun. De-aş fi ştiut...
- Mh..

stop words - play music ▲

zut alors !

"Neînţelegerea dintre oameni provine poate din faptul că unii trăiesc mai mult în trecut, iar alţii în prezent"

    Tu ştii cît de mult îmi place atunci cînd îmi ei mîna mea într-a ta şi o duci la buze. Tu ştii cît de mult îmi place cînd mă strîngi lîngă tine, cînd mă faci să tac cu un sărut, cînd rizi de mine atunci cînd sunt enervată şi îmi ei capul între mîni şi îmi săruţi fruntea, cînd îmi ştergi lacrimile şi îmi spui că mă iubeşti, cînd îmi zîmbeşti numai mie. Cînd ştiu că-ţi pasă.  

Eu sunt o călătoare în timp. Eu călătoresc prin mizeria sufletelor vechi şi odioase. Prin făptura ta neagră din lumina stelelor. Prin galeriile seci a timpului nostru. Sau poate că nu sunt seci. Nu mai ştiu.

Cînd deschid ochii, parfumul tău îmi inundă camera, iar firicelele de praf zburătăcesc în aer, prin lumina liliachie a somnului tău. Tu îţi duci braţele în jurul taliei mele şi mă strîngi aproape de tine. Mă simt atît de mică şi de firavă. Şi de iubită. Şi de fericită. Şi de... Nu mai ştiu.

Eu îmi dau seama că nu te cunosc. Că mestec buruienile în cana cu ceai fără să-mi dau seama că o fac de prea mult timp. Că tu eşti altul şi nici măcar nu ştiu de ce. Că mă simt aşa cum mă simt, şi nu mai ştiu ce vreau. Nu mai ştiu, pur şi simplu.

Şi trăiesc iar momentele acelea afurisite, în care nu-mi pasă de nimic. Nici de halul în care arăt. Nici ce faci. Nici dacă mă mai iubeşti. Nici dacă am uitat ce am de făcut.

Vreau să fie noaptea. Vreau să merg la cald într-o maşină un drum lung şi să privesc pe geam. Să ne cînte BANKS sau TheScript, iar în parte stîngă să stai tu, atît de puternic, atît de tensionat şi atît de relaxat în acelaşi timp. Eu o să privesc pe furiş cum îţi încreţeşti fruntea, cum strîmbi din nas şi cum îţi muşti buza de jos. Şi o să mă gîndesc la cît de norocoasă sunt că te am. La cît de norocoasă sunt că ai lăsat tot şi eşti aici, acum cînd am nevoie cel mai mult.

Numai că tu n-ai face asta niciodată. Pentru că eşti mult prea absorbit de lumea ta...

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
- Tu ce vrei să fac? Să las tot ce am şi să stau numai cu tine?!
- (Daaa, asta vreaau ! şi da... sunt meschină...da' n-am ce face)
  Vreau doar să fii ca înainte. Doar să fie ca înainte...

mediocru

Iernii ăsteia nu-i trebuia decît încă o zi de primăvară. Încă o zi de primăvară şi cîţiva pescăruşi aşternuţi pe ţesătura în carouri a cerului.

Criogenie şi inundaţii în glandele-mi oculare. Şi ceaiul meu din buruieni fără zahăr îmi dă uitatul gust amar cu fiecare înghiţitură. Şi nu cred că are vreo importanţă cît de bolnavă arăt, ci cît de bolnavă sunt de fapt.

Cu fiecare clipă trecută în gol simt cum mă apropii cu încă un pas de prăpastie. Şi nu vreau să mă prăbuşesc. Tu nu trebuie să îngădui asta. Noi nu trebuie să îngăduim asta.

Mă plimb cu ochii în tavan. Mă plimb şi mi te imaginez. Ştii, chipul tău se şterge cînd nu te văd. Mi te imaginez şi-mi muşc buza inferioară. Ochii tăi seamănă cu două găuri negre, care ameninţă să înghită răsuflu-mi. Astfel de ochi ar trebui să fie interzişi. Sau ar trebui o lege, care te-ar impune să nu ai voie să umbli pe stradă decît cu ochelari de soare.

Eşti patetic şi bizar. De ce te iubesc? N-o s-o afli niciodată.

Ce plictisitoare şi sinistră ar fi viaţa mea fără tine.
Ştii de ce mi-e frică?
Că n-o să am cu cine să mă cert şi pe cine să scot din fire. Şi o să nebunesc.

Şi o să înebunesc dacă n-o să respirăm acelaşi aer, şi dacă nu ne va acoperi acelaşi cer, şi dacă vom trăi în anotimpuri diferite, şi dacă păsările străine mie vor fi apropiate ţie, şi dacă eu o să mă trezesc, iar tu abia o să te culci, şi dacă lumea virtuală mi te va fura.
Şi dacă n-o să te mai pot ţinea de mînă sau alerga prin ploaia din vara aceea.

De ce te iubesc? Deatîta !

pentru că te iubesc.

glasul tău răsună a indiferenţă. ţi-i şi sufletul plin de această apariţie?
eu simt cum presiunea asta mă lasă fără respiraţie, eu simt cum nu pot să-mi dezlipesc mintea de tine ori cît aş vrea. de ce în camera mea nu-i lumină? de ce e aşa întuneric? de ce eu nu dorm la ora asta?

pentru că nu pot să simt mirosul nopţii cînd nu eşti cu mine, pentru că am atîta nevoie de îmbrăţişarea ta, pentru că îmi tremură carnea pe mine la gîndul că tu dispari în universul tău, pentru că am nevoie de căldura ta, pentru că ţie niciodată nu ţi-e frig, pentru că atunci cînd rîzi mă scoţi din crizele mele de nebunie, pentru că atunci cînd te superi eşti ca un copil, pentru că am atîtea să-ţi spun şi tu nu mă laşi s-o fac, pentru că nu pot să mai scriu nimic cînd mi-i gîndul la tine, pentru că te vreau alături.

pentru că fără tine mă pierd pe mine.

parce que je t'aime.

Monday morning

Nu aveam putere să alerg. Cădeam pe jos şi nu reuşeam să mă ridic. Simţeam cum frica se ridică şi îmi străfulgeră ţesuturile. Am tresărit. Era un afurisit de vis care mă tot bîntuie şi mă tot face să mă pierd şi să plîng.

Cojile de portocală de pe masa mea nu-mi spun ce simt. Şi de-ar putea-o face nu mi-ar spune-o niciodată. Ele nu-şi trădează secretele, ele sunt mîndre şi nu-mi vor vorbi pentru că e mult mai simplu aşa. Dar...le simt mirosul. Mirosul ăsta care nu va dispărea în negura dimineţii. Şi chiar dacă ar dispărea voi lipi cu el rănile sufletului ca să fiu sigură că nu se duce nicăieri. Pentru că sunt egoistă. Pentru că îmi place să mă chinui şi să mă duc de nas. Şi nu pot să curăţ o portocală fără să nu-mi umplu ochii cu globule citrice de suc, pentru că sunt inabilă. Îmi dau lacrimile. Simt durere ca mai apoi să pot savura fructul deplin.

De ce devin mai suferindă cînd se lasă noapte? Ştiu...  Noaptea soarele luminează cealaltă parte a Pămîntului şi pe mine mă lasă singură în întuneric. Fără să-i pese, fără să-mi aprindă măcar luminiţile de pe bradul meu de Crăciun. Fără să se asigure că sunt bine.

Eu sunt una din fericitele care nu au sărbători. Şi nu am pentru că tu le ştergi farmecul. Şi încep a le urî fără explicaţii. Aşa cum urăsc sîmbetele şi duminicile de altfel. Pentru că nu te am alături. Sau chiar dacă te am ap` tot nu te am. Tu ştii de ce. Eu ştiu că tu ştii de ce...

P.S. eu oricum o să te iubesc.
eu ştiu că tu ştii de ce !