Criogenie şi inundaţii în glandele-mi oculare. Şi ceaiul meu din buruieni fără zahăr îmi dă uitatul gust amar cu fiecare înghiţitură. Şi nu cred că are vreo importanţă cît de bolnavă arăt, ci cît de bolnavă sunt de fapt.
Cu fiecare clipă trecută în gol simt cum mă apropii cu încă un pas de prăpastie. Şi nu vreau să mă prăbuşesc. Tu nu trebuie să îngădui asta. Noi nu trebuie să îngăduim asta.
Mă plimb cu ochii în tavan. Mă plimb şi mi te imaginez. Ştii, chipul tău se şterge cînd nu te văd. Mi te imaginez şi-mi muşc buza inferioară. Ochii tăi seamănă cu două găuri negre, care ameninţă să înghită răsuflu-mi. Astfel de ochi ar trebui să fie interzişi. Sau ar trebui o lege, care te-ar impune să nu ai voie să umbli pe stradă decît cu ochelari de soare.
Eşti patetic şi bizar. De ce te iubesc? N-o s-o afli niciodată.
Ce plictisitoare şi sinistră ar fi viaţa mea fără tine.
Ştii de ce mi-e frică?
Că n-o să am cu cine să mă cert şi pe cine să scot din fire. Şi o să nebunesc.
Şi o să înebunesc dacă n-o să respirăm acelaşi aer, şi dacă nu ne va acoperi acelaşi cer, şi dacă vom trăi în anotimpuri diferite, şi dacă păsările străine mie vor fi apropiate ţie, şi dacă eu o să mă trezesc, iar tu abia o să te culci, şi dacă lumea virtuală mi te va fura.
Şi dacă n-o să te mai pot ţinea de mînă sau alerga prin ploaia din vara aceea.
De ce te iubesc? Deatîta !
