Nu aveam putere să alerg. Cădeam pe jos şi nu reuşeam să mă ridic. Simţeam cum frica se ridică şi îmi străfulgeră ţesuturile. Am tresărit. Era un afurisit de vis care mă tot bîntuie şi mă tot face să mă pierd şi să plîng.
Cojile de portocală de pe masa mea nu-mi spun ce simt. Şi de-ar putea-o face nu mi-ar spune-o niciodată. Ele nu-şi trădează secretele, ele sunt mîndre şi nu-mi vor vorbi pentru că e mult mai simplu aşa. Dar...le simt mirosul. Mirosul ăsta care nu va dispărea în negura dimineţii. Şi chiar dacă ar dispărea voi lipi cu el rănile sufletului ca să fiu sigură că nu se duce nicăieri. Pentru că sunt egoistă. Pentru că îmi place să mă chinui şi să mă duc de nas. Şi nu pot să curăţ o portocală fără să nu-mi umplu ochii cu globule citrice de suc, pentru că sunt inabilă. Îmi dau lacrimile. Simt durere ca mai apoi să pot savura fructul deplin.
De ce devin mai suferindă cînd se lasă noapte? Ştiu... Noaptea soarele luminează cealaltă parte a Pămîntului şi pe mine mă lasă singură în întuneric. Fără să-i pese, fără să-mi aprindă măcar luminiţile de pe bradul meu de Crăciun. Fără să se asigure că sunt bine.
Eu sunt una din fericitele care nu au sărbători. Şi nu am pentru că tu le ştergi farmecul. Şi încep a le urî fără explicaţii. Aşa cum urăsc sîmbetele şi duminicile de altfel. Pentru că nu te am alături. Sau chiar dacă te am ap` tot nu te am. Tu ştii de ce. Eu ştiu că tu ştii de ce...
P.S. eu oricum o să te iubesc.
eu ştiu că tu ştii de ce !
