Oamenii nu mă fac fericită, îmi sunt indiferenţi. Detest oamenii. De ce? Pentru că mă plictisesc, pentru că aş da orice să nu le aud vocile astea insuportabile, pentru că mi-e silă să-i ascult.
Mi-e silă să le ascult nemulţumirile. Revoltele. Minciunile. Atunci simt nevoia de a evada pînă la fundul oceanului sau pînă la apus de soare sau pînă la marginea lumii. Să simt cum vîntul îmi aruncă părul şi cum îmi umple plămînii cu foşnet de zăpadă. Să simt cum tu mă priveşti şi mă alinţi din priviri. Să simt cum îmi zîmbeşti cînd mă vezi atît de fericită.
Dar tu nu zîmbeşti. Şi eu nu sunt fericită. Tu îţi striveşti sufletul între mîini şi lacrimi, eu - între neînţelegeri şi vise. Eu încă aştept ziua cînd sufletul meu decolorat va prinde culoare. Tu nu tăcea. Cine trebuie să te audă te va auzi. Chiar oriunde. Şi acum închide-ţi ochii şi dormi. Lasă vuietul ăsta nociv care circulă prin vene, prin ochi, prin suflet. O să treacă. Aşa cum trec peste noi păsări, sau cum trece iarna, sau cum trec migrene, sau ploi, sau nouri, sau zile...
... eu doar o să stau alături fără să zic nimic.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
- Am avut atîtea să-i spun. De-aş fi ştiut...
- Mh..
Cât de insuportabil nu ne-ar părea oamenii, dar fericirea noastră, depinde, într-o măsură semnificativă de unii dintre ei, de cei la care ținem cel mai mult, care ne „colorează sufletul”...
RăspundețiȘtergereCorect, de unii dintre ei, care sunt mai mult decît oameni în viaţa noastră. Restu sunt egal cu nimic.
RăspundețiȘtergereDe altfel, e trist și că cei care au o valoare mai mare pentru noi, ne rănesc mult mai profund, decât ceilalți. E dureros de trist, căci uneori o fac inconștient, alteori, intenționat...
ȘtergerePînă la urmă, cei ce ne iubesc cu adevărat nu ne vor face rău intenţionat. Şi ajungem din nou la aceeaşi idee.
RăspundețiȘtergereE adevărat...
RăspundețiȘtergereMultumesc ;(
RăspundețiȘtergere:*
Ștergere