Mie îmi place fiecare cuvînt care-mi aduce în nări mirosul de iarbă verde şi stele, miros de noapte, mirosul de mine şi de tine ţinîndu-ne de suflete şi de muzica pe care o ascultam în doi, miros de dor, miros de dragoste amestecat cu lună.
Uităm să fim. Uităm să fim noi.
Cîndva mie îmi era frică ca tu să nu ştii de ce. De ce mă iubeşti.
De fapt eu am uitat demult de ce te iubesc. De fapt eu am uitat demult că sufletul meu avea miros de liliac alb.
Eu acum ştiu că noi privim cerul în acelaşi timp. Eu ştiu că tu simţi rece. Eu ştiu că mirosul de ploaie îţi aduce aceeaşi plăcere infernală ca şi mie. Indiferent dacă e adevărat sau nu. Indiferent.
Eu îmi arunc sufletul şi-l uit pe undeva întotdeauna. Tu îi simţi parfumul, pentru că tu nu l-ai uita niciodată, pentru că tu prea mult timp l-ai sorbit ca acum să-l pierzi, asemeni unei păsări în zbor.
Iubeşte-mă! Te rog iubeşte-mă. Nu înceta s-o faci vreodată. Nu înceta să-mi aminteşti că sufletul meu are miros de liliac, alb. Alb ! Nu înceta să-mi vorbeşti despre Pleiade sau Hiade. Pentru că eu iubesc noaptea. Şi mai ales stelele. Şi mai ales pe tine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu