trepidation

  Pomii, ei se desfrunzesc... şi pleacă. Ei simt doar prin picăturile din ploi. Te rog să nu-mi mai spui că au murit. Te rog să nu-mi mai spui că o să pleci şi că de astăzi o să te simt în picaturi de ploi.

Mai lasă-mă lângă tine încă o frunză, încă un strop din vise, încă un fir din amintiri.

Inima îmi cântă ciudate melodii, în care nu găsesc nici tristeţe, nici veselie, ci doar liniştea neobişnuită şi atotputernică a lucrurilor veşnice. O linişte ce pare sa se reverse de sus în nopţile cu stele multe. În nopţile zbuciumate ale gândurilor mele. În nopţile din care n-au mai rămas decât strigătul singuratic al bufniţilor.

Şi cine a zis că lor le-ar plăcea să strige?

fluturii nu mor

  Pielea mea e îmbibată de dor de tine. Asta e atunci cînd indiferent a cîta oara eu respir, eu oricum simt mirosul tău. Asta e atunci cînd indiferent a cîta oara eu îţi sorb chipul, tu îmi apari ca o fantasmă.

Realitatea mea e a unui vis. După un astfel de vis imposibil, înmormîntat în suspine, eu mă deştept şi mai nefericită, simţindu-mi mai grele durerile latente. Şi rămîn apoi mută faţă de mine, fără să-mi spun nimic, fără sa-mi cer nimic.

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

- Înnebunesc...
- Ştiu. Încă puţin...

metamorfoza planetei Marte

    Tu îmi despleteşti sufletul fir cu fir. Şi le ţii în mîini ca pe nişte strune, pe care le mişti, şi care-mi aduc miros de dor.

Ţe-am spus că nu plîng, nu-mi mai ridica bărbia, nu mai zîmbi şi nu-mi mai saruta fruntea. Pentru că nu plîng.
La naiba, spune-mi că mă iubeşti şi strînge-mă la piept, aşa ca să-ţi aud inima cum nu plînge şi cum mă îmrăţişează şi ea.
Şi Doamne, cînd mă strîngi în braţe, simt cum îmi cuprinzi întreaga-mi existenţă.

Îmi săruţi spaţiul gol dintre omoplaţi. Îmi atingi cu palmele faţa. Te joci prin părul meu. Îl strecori printre degete, îl miroşi şi îţi închizi pleoapele. Şi atunci, ştii ceva? Avem eternitatea. Avem toate visele cîte sunt. Şi lumea? Ce ne pasă?! Ea e efemeră. Nu şi dragostea. Nu şi ea.

Tu priveşti pe geam, pînă nu mă mai zăreşti, pînă cînd nu mai vezi decît un singur pom. Şi o pasăre. O stradă. Un nor. Un strop de ploaie. Pînă cînd nu auzi decît un singur cîntec. Pînă cînd eu nu mi-am umplut mintea deacum obscură cu şi mai mult obscur. Cu şi mai mult geamăt, şi strigăt, şi vînt. Cu cenuşa stropilor de ploaie. Cu gînduri devastatoare.

Sunt singură... Sunt tristă... Iubesc. Iubeşte-mă !

813.

...

Te urărsc. Te...
Pentru că eşti departe. Te urăsc cu toată puterea sufletului. E adevărat.
E sec, totul. Şi lipsit de culoare. Şi lipsit de sens.
Simt doar un miros, negru aprins, plin de rece şi de gol. Şi de mine.

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
...alerg şi salt şi curg

Mai lasă-mă un minut.
Mai lasă-mă o secundă.
Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-mă o briză, o undă.

Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.

anxiété

        Cîndva. Cîndva sufletul meu avea miros de flori de liliac alb, înflorit devreme.

Mie îmi place fiecare cuvînt care-mi aduce în nări mirosul de iarbă verde şi stele, miros de noapte, mirosul de mine şi de tine ţinîndu-ne de suflete şi de muzica pe care o ascultam în doi, miros de dor, miros de dragoste amestecat cu lună.

Uităm să fim. Uităm să fim noi.

Cîndva mie îmi era frică ca tu să nu ştii de ce. De ce mă iubeşti.
De fapt eu am uitat demult de ce te iubesc. De fapt eu am uitat demult că sufletul meu avea miros de liliac alb.

Eu acum ştiu că noi privim cerul în acelaşi timp. Eu ştiu că tu simţi rece. Eu ştiu că mirosul de ploaie îţi aduce aceeaşi plăcere infernală ca şi mie. Indiferent dacă e adevărat sau nu. Indiferent.

Eu îmi arunc sufletul şi-l uit pe undeva întotdeauna. Tu îi simţi parfumul, pentru că tu nu l-ai uita niciodată, pentru că tu prea mult timp l-ai sorbit ca acum să-l pierzi, asemeni unei păsări în zbor.

Iubeşte-mă! Te rog iubeşte-mă. Nu înceta s-o faci vreodată. Nu înceta să-mi aminteşti că sufletul meu are miros de liliac, alb. Alb ! Nu înceta să-mi vorbeşti despre Pleiade sau Hiade. Pentru că eu iubesc noaptea. Şi mai ales stelele. Şi mai ales pe tine.

Ce bine.

Nichita Stănescu

---

Ce bine că eşti

E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

all of me

   Şi pentru că azi a fost o zi cît de cît ciudată, în care am privit filme ciudate şi în care am dat peste piese la fel de ciudate, am stat să mă gîndesc. De fapt nu, nu m-am gîndit, a venit brusc în cap ideea că, amintirile sînt cele mai importante rupturi din trecut, din viaţă, din oameni.

Şi pentru că ieri m-am întîlnit cu cîţiva din vechii mei prieteni, am stat să vorbim despre ce am fost. Am stat să lipim din rupturi trecutul nostru. Cînd fără să ştim a început să cînte "piesa noastră" , mi s-au dus ochii în lacrimi. Ne-am strîns de mîini, şi cu aceleaşi suflete ca şi cu un an în urmă, am început să cîntăm. Să cîntăm trecutul. Sa cîntăm amintirile. Ne priveam cu zîmbete palide ca şi atunci, doar că de data asta mult prea bolnăvicioase.

Azi mi-am amintit ce am simţit eu, atunci cînd mi-ai apucat pentru prima oara mîna. Îmi amintesc cum mă priveai  ...
       
             
                  trăiesc din nou aceeaşi viaţă. E un fel de reîncarnare a minţii.


Şi eu nu pot să înţeleg, cam de ce oamenii nu se pot iubi? De ce caută mereu altceva? De ce încearcă mereu să tragă o linie peste un trecut şi să înceapă altul? Cum naiba le permite să faca asta amintirile lor?

Amintirile sunt poate, mizeria sufletului şi fărmituri din el rămase undeva, acolo...
deunde nu le mai poţi aduna vreodată... Le poţi revedea, nu şi atinge. Uneori atît de mult poate durea, pînă ajunge la ură, pînă ajunge la sînge, pînă sfarmă şi măduva măduvii.

Amintirile sunt poate, cît de mult a fost un om capabil să facă pentru un alt om. Sau poate, cît de mult dragostea l-a făcut să se schimbe, sau poate, cum a răspuns la telefon la ora 3 de noapte, sau poate,  cum a vorbit despre tine cu un alt om.

sau de cum petreceaţi nopţile împreună, sau cum vă distraţi ca nişte obsedaţi sub piesa preferată, sau cum rîdeaţi de la nimicuri ca nebunii, sau cum văzîndu-te pierdută, veneau lînga tine zicînd "hai să-ţi zicem un banc" doar ca măcar puţin să te vadă zimbind... şi funcţiona. Nu mă întrebau ce am, pentru că ştiau că aş fi urît şi mutrele lor, doar îmi întindeau mîna ca să ies din întunericul meu...

Amintirile sunt poate... defapt chiar sînt, o altă viaţă... şi e atît de straniu cînd scriu asta. Amintirile sînt începutul unei istorii, cuprinsul unei istorii... şi trebuie doar ceva timp ca să finisezi a scrie... rămîne doar să alegi cum vrei să fie finalul.

Aureas mediocritas

   Azi ningem noi...

Spune-mi, ce are de-a face cerul cu noi? Şi stelele? Tu nu le poţi spune să te lase în pace atunci cînd mă priveşti cu sufletul? Iar eu o să pot fi fericită. Ca niciodată fericită.

Chiar dacă orele reci se tot îngreunează, eu îţi simt mirosul. Îmi e dor. Îmi e frig. Îmi e frică. Îmi e greaţă. Îmi e a arunca lucruri pe jos. Îmi e a strînge perna şi a plînge. Şi a striga. Tu te rog să taci, şi să nu mă mai priveşti aşa.

Azi o să mă mulţumesc să văd cum plouă. O să mă mulţumesc să nu aud alt ceva decît asta, pentru că fiecare cuvînt pe care ai a mi-l spune, se zbate pînă străpunge adîncurile. Tu îmi ajungi sufletul fără să-mi prinzi mîna, îţi sunt de-ajuns doar ochii, pe care tu îi vezi în culori mediocre. Pe care tu îi simţi goi şi reci.

Noi avem a scoate la libertate visele. Acelea proaspete şi pline de viaţă, acelea pe care le privim împreună, acelea pe care tu cu mine avem a le trăi.

Defapt, ce avem noi de-a face cu visele? Să le dăm aripi. Să le dăm dragoste şi puţin loc. Şi aer, mult aer...

Azi ninge peste noi.

superlativ

   Eu te iubesc atît de mult.

îmi e dor şi rece. şi singur. şi frică. şi dragoste.

pentru că fiecare lucru făcut îmi va aminti cum era să fac dacă erai lingă mine. alături. aici. aproape.

îmi va fi dor să-mi împletesc degetele cu ale tale. să reazem capul de pieptul tău. să îţi simt parfumul pe care l-am ales împreună. să îţi sorb vocea şi sufletul. şi ochii.

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
- tu îmi vei fi soţie.
- promiţi?
- da !
- te iubesc. atît de mult.

spre stele.

   Te iubesc. Da, chiar atît de banal o să-mi încep postarea.

Miroase a aberaţie dacă îţi spun că îmi slabesc oasele în mine cînd nu îţi aud vocea? Ştii cum e să te trezeşti simţind că, în afara de cana cu cafea de dimineaţă nu mai ai nimic? Defapt ai, dar nu aici. Şi asta ar fi ca şi cum ai înfuleca iarna capşuni în imaginaţie, ştiindule departe. Şi asta ar însemna că oricum le ai.

E deajuns să ştiu că şi tu mă iubeşti. Şi că nu ţi-e dor. Pentru că, nu mai vreau să aud blestematul ăsta de cuvînt. Pentru că dacă te-aş auzi spunînd asta m-ar durea şi mai mult. Şi dacă nu te-aş auzi, probabil aş muri în mine...

mais...pourquoi?

   Eu alerg spre muzica pe o care o aud  în urechi, privesc păsările  în susul meu, și zîmbesc. Și mă bucur de apusul soarelui care îmi taie respirația.

Sunt vie. Am putere să vizez. E greu, dar e atît de frumos.

Oamenii au prostul obicei de a pleca. Unii pleacă departe, luînd cu ei acele prime amintiri, care acum le povestești cu zîmbet pe buze și cu gol în suflet, alții dispar pur și simplu, și-i uiți, și n-au  însemnat nimic, alții iau cu ei jumătate din tine, și te lasă să putrezești cu cealaltă jumătate.

Și am straniul sentiment cînd zic că și tu pleci. Și în minte mi se cuibarește frica. Pentru că eu vreau să te opresc, și în timp ce-ți stau in cale, devin o umbră. Una incapabilă să facă ceva pentru existența-i mediocră. Una care se pierde  în urma ta, cind tu  îți marești tot mai mult pasul. 

Te îndepărtezi. Pentru că, așa trebuie. Și nici unul din noi nu poate face nimic cu asta, decît timpul.

Dragostea, nu cred că poate fi definită în vreun fel, dar eu știu că tu ești acela care o definește. Pentru mine.

egoism

   M-am trezit în dimineţa asta mai devreme decît în celelalte dimineţi. M-am trezit şi am început să mă sufoc că e iar ziuă. M-am trezit fără să ştiu de ce eu mă simt aşa prost. M-am trezit şi am început să urăsc ziua asta. Trag aer adînc în piept, şi-mi zic că nu era nimic important. Şi revin la viaţa mea obişnuită.

Je suis heureuse. Et  je dis des mensonges.

                                                                          

din Universul meu

   Dar tu, tu ai observat cum plouă? Ai observat cum trage vîntul sufletul din mine? Sau cum fiecare zi e de-o culoare sur-albastră, asemeni sufletului tău?

Eu nu mai număr demult orele. Şi nu le număr nu pentru că aş îmbătrîni, sau pentru că nu aş avea unde să mă grăbesc, ci pentru că... pentru că tu aştepţi să treacă. Iar eu nu vreau să ştiu cît mi-a mai rămas. Nu vreau să simt infernul ăla, care ştiu că nu e atît de departe.

Încerc să-ţi adun chipul. Ştii, despărţirea e ca războiul. Teoretic, au toţi această imagine. Dar nimeni nu poate înţelege asta cu adevărat, pînă nu simte. Eu am doar imaginea. Dar o simt mai mult decît aş vrea. Prea mult.

Tu întotdeauna fugi de cuvinte. Tu arunci insulte ieftine şi dispari. Şi nu-mi spune că îţi e greu, nu, nu-mi spune. Poţi să crezi că am lacrimi în ochi scriind asta? Sigur că poţi... doar eu fac asta atît de multe ori.

Mai ţii minte cînd mi-ai adus buchetul acela de flori, cules de tine? Pe care mi l-ai dat spunîndu-mi cît mă iubeşti? Nu?! Stai liniştit, vorbeam la figurat... ))

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-Nu ştiu, ce mă face să te sun?!...
- ... (da' eu nu ştiu, ce mă face să te ascult?!)

Hard coeur.

Ai simţit vreodată un aşa numit dezgust faţă de absolut tot? Un gol care pur şi simplu macină măduva sufletului pînă la nimic? Eu da. De multe ori. De prea multe ori.

Momente în care te saturi să zîmbeşti, te saturi pur şi simplu să mai joci teatru în faţa a cîtorva spectatori care aşteaptă s-o faci din nou şi din nou, fără a şti cît de tăioasă e treaba asta. Dar chiar dacă ar şti, i-ar mai păsa cuiva? Nu, cred că nu. Mie nu mi-ar păsa.

Eu te iubesc atît de mult.
Naiv nu? Iar vine vorba de tine aşa pur şi simplu. Aşa cum îmi apari şi în gînd de cele mai multe ori.

căi subterane, strune de chitară

   Nu mai e nimic. Şi asta e cu fiecare lucru vechi de care într-o bună zi oricum te vei convinge să te debarasezi. Da pîn' te convingi de asta, îl arunci undeva şi dai prioritate celor noi. Şi legea asta e în tot. Cel puţin la mine.
Ştii, cineva spunea că oamenii nu se schimbă niciodată. Pentru o fractură de timp mă asigurasem că aşa e. Şi acum mă întreb, cît de naiv poţi fi să crezi asta? 
Eu am alergie mortală de la oamenii ce nu costă nimic. Oamenii care ling c#ruri  şi se linguşesc pentru a primi cîte un os de la stăpîn. Am învăţat să tac cînd am multe de zis. La ce bun să mai zic ceva? M-am săturat, s-a adunat demult praf pe nodul meu din gît, şi mi-am zis "o să mai aştept".  M-am săturat de promisiuni goale, de cuvinte ieftine, de fapte invizibile. Toţi alergă să-şi hrănească firea şi toţi uită de unde au început şi unde sunt acum.