Sfîrşit de noiembrie.
Am în suflet dezămăgire, dezordine, lacrimi murdare, nelămuriri, răceală, suferinţă.
Nu mi-aş fi imaginat vreodată să te poţi îndepărta atît de mult. Dar o faci.
Muzica care cîntă în boxe, te defineşte, îţi picteză chipul, îmi striveşte sufletul, mă răneşte...
Noapte. Stradă pustie. Vînt.
Nu m-aş fi gîndit vreodată că vîntul mă va face să-mi simt rănile sufletului, că vîntul mă va face vreodată să mă simt singură, neprotejată, să mă simt o ratată.
Nu m-aş fi gîndit vreodată că ploaia va fi aidoma mie.
Nu m-aş fi gîndit vreodată că cerul plin de stele, Doamne, şi e atît de frumos cerul ăsta "arhiplin" de stele, îmi va aduce aminte de nopţile cînd mă învăţai cîteva din constelaţiile cunoscute de tine.
Momente. Veşnicie.
Da. Sunt părţi din mine. Părţi care pot părea nimicuri, dar care sunt tot de fapt.
Şi de atîtea ori mi-am zis că, e ceva neobişnuit în felul în care mă strîngi la piept.
O faci cum numai tu ştii să o faci mai bine.
Si cînd te văd zîmbind, simt cum îmi tresare întreaga-mi existenţă.
Şi cînd mă priveşti, cînd îmi dai părul de pe frunte şi mă săruţi, îţi simt respiraţia, îţi simt căldura, te simt lîngă mine. Şi sunt fericită. Şi te iubesc.
Dependenţă.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
- Nu mă lăsa singură, te rog.
- De ce n-aş face-o?
- Pentru că mă iubeşti, pentru că te iubesc.
